Creştinismul în munţii Buzăului (Ţara Luanei)

Munții Buzăului vor vorbi întotdeauna despre adânca spiritualitate și măreţia neamurilor de demult. Buzăul înseamnă însăşi istoria, din ale cărei adâncuri vin spre lumina zilei atâtea podoabe şi dovezi, atâtea perle sacre din pământ şi din lespezi, care atestă vieţuirea şi continuitatea multimilenară pe aceste meleaguri.

Vezi galerie foto

                 Carpaţii de Curbură de o bogaţie şi o frumuseţe nebanuită, cu creste semeţe, izvoare şi ape limpezi cu sclipiri de argint, câmpuri cu flori învăluite în miresme şi parfumuri, hăuri adânci şi torenţi spectaculoşi, de mii de ani revarsă daruri zeieşti peste neîntinatul şi frumosul suflet al oamenilor din jurul arcului lor. Pe cărarile lor tăinuite auzi parcă foșnetul vechimii, al istoriei, al lumii şi câte cetăţi şi mănăstiri au fost durate cu credință de înaintaşi şi câte încă stau risipite printre crestele şi văile acestora, ca mărturie  a legăturii dintre natură şi om, dintre codrii cei veşnici şi viaţa localnicilor.

               Munții Buzăului vor vorbi întotdeauna despre adânca spiritualitate şi măreţia neamurilor de  demult. Buzăul înseamnă însăşi istoria, din ale cărei adâncuri vin spre lumina zilei atâtea podoabe şi dovezi, atâtea perle sacre din pământ şi din lespezi, care atestă vieţuirea şi continuitatea multimilenară pe aceste meleaguri. Toate confirmă dacismul şi tracismul buzoienilor, iluminat în timp de ataţia coloşi ai spiritului, ai iubirii de Dumnezeu, în frunte cu zeul lor cel fără seamăn, marele Zalmoxis şi cu Soarele de-a pururi strălucitor pe cerul acestei lumi.

                De un pitoresc aparte, originali, sublumi şi miraculoşi, Munţii Buzăului, un colţ uitat de lume, vin ca un dar suprem pe care Dumnezeu îl face pământului nostru, fiind unici în felul lor şi de neasemuit. Pretutindeni iţi ies în cale peisaje fermecatoare, păduri fabuloase, înălţimile cu umbrele şi liniştea lor fantastică, plaiuri intrate sub năvala frunzei şi vibraţia miraculoasă a acestor necuprinderi.

                Varietatea formelor de relief, condiţiile de climă şi sol, prielnice practicării feluritelor culturi agricole, bogăţia solului şi subsolului, o reţea hidrografică deasă, numeroase drumuri care asigură legături lesniciose cu zonele învecinate, toate constituie cadrul natural al acestei regiuni, propice dezvoltării vieţii sociale. O deosebită importanță au avut-o rezervele de sare ce abundă în spaţiul buzoian, existând o concordanţă între acestea şi civilizaţiile stabilite în timp în zona Buzăului.

                Urmele creştinismului primar se văd şi azi. O contribuţie deosebită o au aşezările rupestre existente aici, cu funcţii cultice încă din secolul al IV-lea, plasate într-o regiune binecuvântată de DUMNEZEU prin pitoreasca ei aşezare la Curbura  Carpaţilor, un colţ de  lume ce poartă  pe umerii săi milenii de istorie, pentru neamul românesc, trecut şi prezent, origine, cultură şi credinţă.

                În epoca romană, când începe şi aici pătrunderea creştinismului, această zonă reprezenta  locul unde se făcea legatura dintre Dobrogea (încorporată atunci în Moesia Inferior) şi Transilvania (Dacia), având în primul rând o importanţă economică, pentru că aici se făcea circulaţia bunurilor materiale dinspre Dobrogea şi Muntenia spre Transilvania şi Moldova, dar şi invers. În acelaşi timp, această regiune reprezenta pentru lumea romano-bizantinş o mare importanţă strategică, deoarece pe aici se puteau scurge spre inima imperiului popoarele barbare. Barate în calea lor spre sud de Dunare şi la vest de Munţii Carpaţi, popoarele migratoare erau obligate  să treacă prin acest coridor.

Munţii Buzăului au născut una din cele mai vechi şi mai originale vetre de sihăstrie românească, isihasmul pătrunzând încă prin sec. IV-VIII, când Dacia Traiană avea unele legături cu Bisericile din Dobrogea şi Capadocia.  

                Valea Buzăului, Vatră de veche mărturisire creştină, a dat istoriei creştinismului românesc pe Sfântul Sava de la Buzău, care a facut ca spiritualitatea creştină de pe pământul străbun al Buzăului să treacă până în Capadocia, cunoscută fiind Sfântului Vasile cel Mare, cu care sfântul buzoian a fost contemporan. El suferă moarte martirică în luna aprilie a anului 372.

                Creştinismul fusese predicat în stânga Dunării de misionarii trimişi de autorităţile bisericeşti din Scythia Minor, dar şi din Capadocia prin grija Sf. Vasile cel Mare. Astfel, religia creştină prinsese rădăcini adânci atât printre autohtoni, cât şi în rândul goţilor. Misiunea ortodoxă exercitată în stânga Dunării a fost deosebit de activă şi a dus la instaurarea unei organizări temeinice cu parohii în sate şi cetăţi, cu populaţie mixtă: autohtonă şi gotă. În fruntea acestor parohii erau, desigur, preoţii, protopopii şi bineînţeles episcopii, dintre aceştia din urmă remarcandu-se  Teofil, Ulfila (apostolul goţilor, botezat în rit arian de episcopul Eusebiu de Nicomidia, cel care traduce Biblia în limba germană în 350), Godas sau Silvanus. Toate parohiile dimpreună cu preoţii lor şi cu episcopii formau aşa-numita ,,Biserica lui Dumnezeu”, care se află în ţara goţilor. Titulatura ei era: ,,Biserica lui Dumnezeu şi a tuturor parohiilor Sf. Biserici Ortodoxe din Capadocia”, condusă în vremea aceea de Sf. Vasile cel Mare. La ,,construirea” acestei Biserici a contribuit în mod deosebit Sava Gotul, misionar creştin din Capadocia care a suferit martiriul în anul 372, cu ocazia persecuţiei deslănţuite de Atanarich.

                Sf. Sava de la Buzău  a devenit ocrotitorul Buzăului,  ziua de 12 aprilie 375/376 este considerată prima atestare a oraşului Buzău, iar actul doveditor al martiriului acestui mare sfânt, se regăseşte în copie în cadrul Muzeului de Istorie Buzău.

                Unul dintre misionarii reputaţi despre care credem că a acţionat în zona Buzăului a fost Audius, originar din Mesopotamia (actualul Irak sau Vechiul Summer). Exilat de împăratul Constantin II în Scythia Minor, unde a găsit destui creștini, el a convertit aici mulţi păgâni. Sf. Epifanie ne spune că Audius  a trecut şi în nordul Dunării, unde „în părţile cele mai dinăuntru ale Gothiei ” a catehizat mulţi goţi şi a infiinţat în „Gothia însăşi” mănăstiri,  în care erau practicate viaţa călugărească, fecioria şi asceza.

                Audius şi ucenicii săi au predicat şi înfiinţat mănăstiri în Dacia Nord-Dunareană, dar dacă această Gothie, după părerea majorităţii specialiştilor, se află la răsăritul Munteniei şi sudul Moldovei,  audienii au întemeiat aşezări monahale aici, înspre părţile din munţi mai ferite de migratori, aceste părţi corespunzând teritoriului actualei eparhii a Buzăului, îndeosebi zonelor din munţii Buzăului.

                Ammianus Marcellinus ne lămureşte că, presaţi de huni, vizigoţii conduşi de Athanaric se retrag după câteva campanii cu împăratul roman Valens, în munţii Serrilor (serrii=triburi dacice), în Caucaland-ad Caucalandensem locum-inccesibili din cauza pădurilor şi a reliefului abrupt. Munţii Caucaland, după multe discuţii, sunt aceeaşi „montes Serrorum” numiţi în antichitate şi Caucasus, nimeni alţii decât  Munţii Buzăului. Toponimul Caucaland este format din Cauc+land, prin traducere Ţara Cauca, adică Ţara din căucul munţilor (căuc=căuş). Menționez că respectivul ţinut este un spaţiu protejat, adăpostit, motiv pentru care nu întâmplător a fost ales fie pentru locuire, fie pentru retragere temporară din calea năvălitorilor, şi de loc de neglijat, pentru amplasarea celui mai mare şi important centru de propovăduire a Sfintei Evanghelii. Zona este prielnică  şi dezvoltării, datorită microclimatului creat, multor specii, atat faunistice, cât şi vegetale de tip mediteraneean. Plante rare ocrotite: Campanula patula subsp. Ambienta (protejată la nivel european), Ophrys apifera, Neotia nidus-avis, Orchis laxifora subsp. elegance(ocrotită la nivel naţional) şi Dianthus spiculifolius (garofiţa de stâncă). Animale ocrotite: scorpionul (Euscorpius carphaticus) şi ciocănitoarea verde (Picus viridis).

                Isihasmul provine din tradiţia Muntelui Athos, iar potrivit acestei doctrine, creştinul sau monahul trebuie să trăiască în pace, în linişte, împăcând trupul cu sufletul, menţinându-se într-o stare contemplativă. Viaţa isihastă instalată în Munţii Buzăului, se poate numi idioritmică, de sine sau simplu , nevoire şi implică abstinenţă totală de la toate plăcerile vieţii. Departarea de lume, fecioria şi postul, erau reguli dupş care monahii îşi urmau cursul, monahismul sihăstresc dar şi chinovial trişând aici o aspră asceză bazată pe nemâncare de carne, pe lecturi din sfinţii părinţi, pe muncă şi meditaţie în singurătate, adevarata credință presupunând dialogul continuu al sinelui cu Dumnezeu, şi practica rugăciunii lui Iisus. Duminica şi de sărbători se adunau în biserica din piatră, la Sf. Liturghie, privegheau noaptea, se mărturiseau şi se împărtăşeau. Mâncau o dată pe zi,  după asfințit.

                Isihasmul în acestă parte ar fi pătruns încă din secolele IV-VII, când Dacia Traiană avea legături cu Bisericile din Dobrogea şi Capadocia, dacă nu chiar mai devreme, peştele, element incizat deasupra uneia dintre intrările în incintele în piatră din zona în discuţie, demonstrând practici de ordin creştin chiar din sec. III d. Hr. Peştele, simbol paleocreştin, specific perioadei sec. III-IV d. Hr., se identifică cu cuvântul grecesc ICHTIS, prin traducere, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru.

                Toponime ca, Cicilia, Martiria, vin să confirme vechile legături ale acestei zone cu vestitele provincii din Asia Mică, Capadocia şi Cilicia (important centru de  iradiere a creştinismului primitiv prin misionari).

                Viaţa isihastă din Munţii Buzăului şi valea râului Museum (Buzău) era întreţinută  şi de călugări de la gurile Dunării, îndeosebi de la Dinogeţia, Noviodum (Isaccea) şi Niculiţel, cu care erau în strânse legături duhovniceşti. Viaţa călugărească în zona Carpaţilor de curbură a înregistrat o puternică extindere la începutul sec. VII d. Hr. ca urmare a migrării slavilor prin Dobrogea spre Dalmaţia şi centrul Traciei. Distrugând toate bisericile, cetăţile şi aşezările monahale întâlnite în cale, majoritatea călugărilor care sihăstreau la Gurile Dunării, în Munţii Măcinului şi în zona Tomis-Durostor s-au refugiat şi stabilit în Munţii Buzăului, formând aici cea mai veche şi mai puternică vatră călugărească din Carpaţi.

                Fără îndoială printre misionarii veniţi din Asia Mică, cei mai mulţi erau călugări, unii poate chiar din mânăstirile organizzate de Sfântul Vasile cel Mare. Cât au dăinuit la Buzău şi cum s-au organizat ne este mai puţin cunosct, însă cu certitudine în Munţii Buzăului se înregistrează instalarea, incepând cu sec. XIII-XIV d. Hr.  unei profunde tradiţii şi trăiri isihaste de o vadită influenţă sinaită şi palamită. Referirile conduc către triunghiul sihăstresc, Alunis-Nucu-Ruginoasa.

                Nevoirea se practică la nivel de mici peşteri, mici schituri în piatră, incinte săpate cu dalta în stâncă, amenajate de cele mai dese ori drept biserici. Există şi situația unora care au jucat doar rolul de locuinţe monahale. Se pledează pentru folosirea cel puţin a câtorva dintre acestea de către anahoreţi, ce duceau viaţă idioritmică, într-o aspră asceză care rivalizezaă cu cea din pustiul Egiptului. Nu întâmplător  credem, în a doua jumătate a sec. al XVIII-lea, “revoluţia monahală condusă de stareţul Vasile de la Poiana Mărului şi Paisie Velicikovschi, ar fi avut centrul tocmai în această zonă de veche practicare a ideoritmiei.  Bisericuţele întemeiate apoi au fost recunoscute prin sfinţire, au beneficiat de danii domneşti şi arhiereşti, unele dintre ele au fost închinate Episcopiei, fiind astfel integrate în seria aşezămintelor monahale ortodoxe cu practica vieţii isihaste, prima recunoaștere a acestora producându-se la 1587, când apar într-un document  din vremea lui Mihnea Turcitul.

                Câteva dintre aceste schituri în piatră se mai păstrează şi astăzi, ele formînd cele mai vechi şi incontestabile ale vestitei vetre isihaste din Munţii Buzăului. Numărul așezărilor rupestre era mult mai mare, însă multe din ele s-au distrus, iar altele nu au fost identificate şi studiate îndeajuns.

                Între anii 1346-1371 s-a făcut simţită influenţa isihasmului atonit şi sinait, generat de Sfinţii Grigorie Palama şi Grigorie Sinaitul de la Mănăstirea Paroria cu ucenicii săi, Dionisie şi Teodosie, egumenii Mânăstirii Kilifarevo din Munţii Balcani, curentul isihast palamit dând un suflu de înnoire duhovnicească isihasmului românesc, însă fără să reuşească să-i schimbe structura lui autohtonă.  Sihaştrii au continuat încă peste două secole să se nevoiască în peşteri şi colibe de lemn şi pământ sau în mici comunităţi de câte doi-trei, cu greu acceptând organizarea în mici chinovii cu viaţă de obşte, care de regulă nu depăşeau un număr de 12 călugări. Mănăstiri cu caracter de chinovii au fost doar câteva în acest spaţiu, care mai degrabă au tulburat viaţa isihastă de aici, decăt încurajat, viaţa singuratică de liniște fiind preferată, faţă de viţa monotonă de chinovie, dovedind astfel temperamentul contemplativ, profund legat de natură al românilor. 

                Cuvioşii Iosif Sihastrul, Dionisie Torcătorul, Agaton şi Arsenie sunt patru dintre cei mai mari pusnici şi dascăli cunoscuţi ai vieţii isihaste pe care i-au născut sihăstriile din Munţii Buzăului, care au dus o înaltă nevoinţă sihăstrească, practicând împreună cu ucenicii lor trăirea de unul singur în peşteri şi bordeie din lemn până la moarte, postul şi rugăciunea de taină la chili, în adâncă smerenie şi păzirea minţii, practicarea rugăciunii lui Iisus şi împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos.

                Din a doua jumătate a sec. al XVI-lea, o parte a sihăstriilor renunţă la viaţa ascetică de peşteră şi de pustie şi se transformă în mici sihăstrii cu viaţă de obşte, şi mai accesibilă celor mulţi. În sec. XVI- XVII în Munţii Buzăului puteau fi numărate peste 30 asemenea sihăstrii, numite uneori schituri, alteori chinovii, unde se practicau mai ales ascultarea, paza minţii, rugăciunea şi masa în comun odată pe zi.

                La începutul sec. XVIII, viaţa isihastă din Munţii Buzăului, atât cea pustie cât şi cea de chinovie, slăbind din asprimea şi sfinţenia ei de altădată, percepe un curent de înnoire  adus de cuviosul stareţ Vasile de la Poiana Mărului(1767), el punând accent pe practicarea rugăciunii lui Iisus, trăirea în obşte de la 12 până la 30 călugări şi citirea operelor Sfinţilor Părinţi, mai ales a celor sinaiţi. Această formă de trăire isihastă a durat peste un secol, dar nu la nivelul isihasmului din sec. XIII-XVII.

              Continuitatea creştinismului şi puternica sa influenţă asupra zonei Buzăului sau Caucalandului, cum îl numeşte Ammianus Marcellinus, este confirmată, cel puţin în parte, şi de hramurile bisericuţelor de piatră din Munţii Buzăului. Este semnificativ că majoritatea bisericuţelor rupestre din această zonă au avut ca hram sau ocrotitor, precum urmează: Biserica săpată în piatră de la Aluniş, care serveşte în zilele noastre drept biserică de mir a satului - Tăierea capului Sf.Ioan Botezătorul; Bisericuţa lui Iosif-Ioan Bogoslovul (Evanghelistul); Agatonul – Sf. Ioan Zlataus (Gură de Aur); Pinul - Nașterea Născătoarei de Dumnezeu; Găvanele – Adormirea Maicii Domnului.

                Frecvenţa numelui de Ioan ca ocrotitor al schiturilor din Munţii Buzăului arată vechimea mare şi caracterul ortodox al acestor bisericuţe, pe care misionarii le-au amenajat, iar credincioşii şi monahii le sfinţeau prin lectura deasă a Evangheliei după Ioan, unde se relevă întruparea Fiului lui Dumnezeu, adică apariţia creştinismului în lume, prin predica şi ţinuta monahală a Sf.Ioan Botezătorul „mai mare decât toţi cei născuţi din femeie”, prin liturghia şi misionarii Sf. Ioan Gură de Aur, trimişi la Dunărea de Jos pentru strămoşii noştrii.

                 Profunzimea credinţei în Dumnezeu săvârşită aici la întorsura Carpaţilor s-a remarcat mai ales prin întemeierea unui foarte mare număr de schituri, toate, la început, cu caracter sihăstresc,  Schitul Aluniş, Colţi-Jud. Buzău; Schitul Fundătura, Nucu-Bozioru, Jud. Buzău; Schitul Ioan Bogoslovul, Nucu-Bozioru, Jud. Buzău; Schitul Agatonul Vechi, Nucu-Bozioru, Jud. Buzău; Schitul Agatonul Nou, Nucu-Bozioru, Jud. Buzău; Schitul Piatra Ingaurita. Lista ar putea continua cu alte câteva schituri, despre care se pomeneşte în tradiţie, dar greu de identificat. Astfel  fostul cătun Călugăriţele, loc. Colţi-Jud. Buzău, ar fi vatra unui mai vechi schit. Tot în loc. Colţi, locul numit La Siduri (Ziduri), ar  marca locul tot a unui schit dispărut. Şi în apropierea  Muntelui  Zboiu-Colţi se pomeneşte existenţa altuia, la fel toponimele La Chilie, La chili, întâlnite nu doar în regiunea Colţilor, ci pe întreaga zonă a Curburii. Ar mai fi şi Schitul Sf. Dumitru, plasat în nici mai mult, nici mai puţin de patru locuri, situate între Ulmet-Bozioru şi Muscelul Cărămănesc-Colţi. Un cutremur ar fi despicat curtea schitului, biserica, schitul şi clopotniţa sfârşind înghiţite de pământ. Se spune, uneori, împrejurenii, pot auzi cum la suprafaţă  răzbat  chemări de clopote din adâncuri.

                Cu toate că forțe multe dintre schiturile care au fiinţat în acest areal au dispărut mult înainte, putem spune că, anul 1863 a adus finalitatea vieţii monahale în  Curbura Carpaţilor, Procesul de acaparare a averilor mănăstireşti, afectând grav viaţa isihastă din acest spaţiu şi făcând ca în incintele în piatră, singurele rămase,  să nu se mai întâmple nimic de atunci şi până în zilele nostre. Una singură a perceput continuitate în manifestare şi este vorba despre Biserica săpată în piatră de la Aluniş-Colţi, din anul 1864 devenită biserică enorială şi care îndeplineste şi astăzi rolul de biserica satului, catalogată drept cea mai veche biserică de acest gen din ţară, care încă funcţionează.

             Însă creştinismul ar avea drept fundament zamolxianismul, monoteismul, ascetismul strămoşilor noştri.

                Poporul geto-dacilor se înscrie în familia marilor şi vechilor civilizaţii ale lumii. Antichitatea admira la strămoşii geto-daci îndeosebi profunda lor religiozitate, credinţa în nemurire (care forma geniul religiei lor), vitejia strâns legată de această credinţă, curăţia vieţii morale a preoţilor şi a asceţilor geto-daci, destoinicia lor în cunoştinţe de medicină. Zamolxis – marele zeu al geto-dacilor – era enumerat alături de marii „întemeietori” de religie ca Moise şi Zarathustra64. Dată fiind marea lui cinstire şi importanţă la geto-daci, el a fost considerat de unii scriitori din antichitate ca fiind singurul zeu al geto-dacilor. Pronunţatul henoteism al religiei strămoşilor noştri a putut favoriza consolidarea unităţii religioase şi etnice a lor, ştiindu-se ce rol mare avea religia în această privinţă la popoarele vechi.

               Credinţa puternică în nemurire intensifica vitejia geto-dacilor trezindu-le conştiinţa de nemurire nu numai a insului, ci şi a neamului. Ea a putut fi valorificată de misionarii creştini, care propovăduiau credinţa în înviere. Ideea de jertfă – în felul cum era concepută şi trăită de geto-daci – a putut constitui un element favorabil creştinării, care deşi nu s-a făcut oficial, a pătruns destul de repede şi profund în Dacia Romană şi în împrejurimi. Curăţia vieţii morale pe care o aveau slujitorii lui Zamolxis a putut familiariza pe strămoşii geto-daci cu atmosfera sihaştrilor, care, mai târziu – în creştinism – vor fi călugării din munţii noştri. Armonia dintre conducătorul politic al geto-dacilor şi Marele Preot devine obişnuinţă şi stare normală, ambele părţi slujind poporul. Această stare nu a rămas fără ecou şi rod în istoria poporului român.

             Aşadar, multe din calităţile strămoşilor constituie trăsături componente ale spiritualităţii poporului nostru, iar religia geto-dacilor fără a fi „un creştinism înainte de creştinism” sau o treaptă de evoluţie spre creştinism, sau o premisă a noii religii, totuşi a favorizat pătrunderea creştinismului la strămoşii daco-romani, explicând astfel relativ rapida, dar nu mai puţin autentica creştinare a poporului ce se forma. Poporul geto-dacilor se înscrie în familia marilor şi vechilor civilizaţii ale lumii.

                Munţii Buzăului, o zonă puternic sihăstrită, unde energia cristică se resimte şi astăzi, posedă dovada unei spiritualităţi mult înaintate creştinismului, aşezările rupestre buzoiene fiind un fenomen istoric, social şi spiritual cu caracter specific, chiar unicat, îndeplinind întâi funcţia de lăcaşuri pentru practici magico - religioase precreştine şi apoi creştine, unele dintre ele putând funcţiona drept sanctuare dacice, altele îndeplinind chiar funcţia de templu.

                Un studiu recent, desfăşurat în cadrul Grotei Fundul Peşterii, din Complexul Rupestru Nucu-Bozioru a demonstrat că locul acela ar fi unicat, o adevărată nestemată ce atinge valoare mondială, venind cu manifestări spirituale încă din Neoliticul Final ( 4000 de ani î.Hr.). Aspectul vulvar, dar şi prezenţa unui falus modelat în piatra autohtonă,  au dovedit că grota ar  fi îndeplinit funcţia de templu al fertilităţii.

                Originalitatea în expunere o plasează printre cele mai importante vestigii, grota remarcându-se printr-o varietate de reprezentări (aprox. 137 incizii), diverse tipuri de arme, îndeosebi pumnale prevăzute cu una sau mai multe nervuri longitudinale, vârfuri de lance reprezentate fără coadă, vârfuri de suliţă, lame cu franjuri  şi halebarde, desene solare, un arc cu săgeată şi desenul unei mâini. Susţin specialiştii, “din neoliticul final şi până în bronzul mijlociu, ea a adăpostit tineri veniţi să parcurgă drumul iniţierii”. (Un monument din Carpaţii Orientali cu reprezentări din Preistorie şi Evul Mediu, Nucu-“Fundul Peşterii”, Judeţul Buzău).
              Se spune ca sărbătorile generate de cultul impus de această grotă reuneau laolaltă nu doar pe cei ce manifestau local ci şi popoarele din jur, sărbători susţinute într-o poiană circulară vecină, unde astăzi mai întâlneşti  o adunătură de bolovani numiţi “Pietrele lui Solomon”, o piatra scobită în centrul căreia se adună apa ploilor şi roua, un fragment de cadran solar realizat din roca autohtonă, o “Nefertiti” a acestor plaiuri şi alte câteva grote ascunse sub mătăhăloasele stânci, dar mai puţin cunoscute, însă cu siguranţă folosite drept adăpost, cu toatele indicând practici greu de desluşit. Se spune, aici se invocau forţele Universului, de obicei luna mai era aleasă pentru astfel de practici, când prin puterea minţii şi a cuvintelor iniţiaţii puteau face posibilă deschiderea cerurilor, ca pe acolo să se reverse divinul peste naţiune.   

                O piatră cu urme de animale, Piatra cu Semne, ar aminti de un mai vechi cult, cultul animalelor, practicat se pare de civilizaţii vechi, trăitoare în această regiune sau poate doar un loc de instruire unde odată tinerii erau învăţaţi să recunoască urmele animalelor, să ştie pe urmele cărora să meargă la vânătoare sau din calea cărora să se ferească să nu fie atacaţi.

                Piatra Scrisă, un megalit în formă de inimă descoperită cu ani în urmă de prof. de istorie al loc. Colţi, Dumitru Nica, aminteşte de străvechi modalităţi de comunicare, prezentând astfel o gamă întreagă de simboluri, încadrate de către specialişti în categoria simbolurilor precreştine, posibill subiect al unei istorii încă neştiute, conturând ideea de străvechi altar însoţit chiar şi de un templu (Ioan Chintăuan-Muzeul Bistriţa Năsăud).

                La Aluniş-Colţi, un fragment de postament, două bucăţi de capitel cu incrustaţii florale şi posibile rămăşiţe ale unor statuete în piatră imaginând doi lei, descoperite conform unei legende locale pe locul actual al altarului  împreună cu o icoană ce-o întruchipa pe Maria Fecioara şi care s-ar fi profilat dinaintea bisericii(incintei în piatră) împreună cu chipurile, la fel modelate în piatră ale celor cărora tradiţia le atribuie apariţia bisericii şi a locuinţelor din piatră (păstorilor Vlad şi Simion), ar putea fi baza unor obiceiuri privind cultul sau misterele zeiţei Cibela (zeiţă tracică, ocrotitoare a agriculturii si-a animalelor, înfăţişată de către antici înconjurată de animale pe un tron din aur susţinut de unul sau doi lei; Sibelele sau Sibilele-Preotese al căror cult se desfăşura în munte), de unde probabil moştenim şi toponimul de Sibiciu pentru două izvoare, dar şi al localităţilor care se înşiruie de-alungul văii ce duce către vărsarea lor în râul Buzău (Întresibicie, Valea Sibiciului, Sibiciul de Sus, Sibiciul de Jos). Ar fi dăinuit până în sec. XIX, când la Aluniş ar fi sosit nişte misionari greci şi le-ar fi sfărâmat pe considerentul că erau păgâne. Tot de trecutul îndepărtat ar aminti şi altarul precreştin din zona superioară a Complexului Aluniş, pe care se înalţă semeţ un jilţ cioplit în piatră, numit Scaunul lui Dumnezeu, la fel şi cele 7 trepte, parte dintr-un probabil templu antic.

                Ridicarea unui releu de captare unde TV în Vf. lui Băi-Colţi în jurul anilor “80, a dus la descoperirea unui mormânt din care a fost extras un inel de tâmplă, pe viitor interesul unei cercetări ce ar putea atesta existenţa în regiune a unei deja bănuite asezări antice.

                Un uriaş de piatră, înfăţişând parcă un animal prehistoric, proţăpit în Culmea Martiriei-Colţi, prezentând vădite urme de folosinţă drept altar de sacrificiu animal, ne-ar vorbi despre vechi practici magico-religioase.

                Ariile de pe Goşa ( Goşa-ţinut ce-ar fi aparţinut Gothei, o frumuseţe locală de care, prin sec. IV d. Hr., s-ar fi îndrăgostit chiar căpetenia goţilor, dar teritoriu populat  din vechime şi  folosit de către strămoşii noştri  pentru plantarea cerealelor), nişte dealuri retezate, de formă circulară, ar fi tocmai locul unde se treierau cerealele cu ajutorul cailor. Diametrul cercului insumând vreo 12 m, i-a determinat pe unii să susţină ipoteza unor foarte vechi altare. Menţionez, aici au fost descoperite olane şi un fragment de râşniţă din tuf vulcanic.

                Morminte zidite, descoperite de un amator în punctul numit Pe Luturi-Stănila, conturează ideea de necropolă.

                Prezenţa în zona Munţilor Buzăului a nenumăratelor mânăstiri, purtătoare de inscripţii redactate in limbaje uneori nedescifrabile, indică activitate mai ales religioasă, în vechime doar preoţii fiind cunoscători de carte şi astfel singurii posibili scriptori. De obicei, pe mânăstiri se marcau evenimente importante ale unei epoci, şi când vorbim despre Munţii Buzăului, acest foarte vechi şi important centru religios, am putea admite că erau marcate evenimente cu caracter spiritual.

                Li se adăuga multitudinea de cruci în piatră şi troiţe din lemn ce se ivesc la tot pasul, cu rol apotropaic, pe care întrezăreşti grafica cercului, adică soarele grafiat, semnul eternei reîntoarceri, al timpului care este ciclic, al timpului mitic, un timp al repetabilităţii orientat ritual către origini, un timp al permanenţei întoarceri la izvoare şi rădăcini, la momentul iniţial al credinţei. Viaţa, moartea şi renaşterea sunt de o potrivă conținute în acest semn. Simbolistica solară a cercului este evidentă la poporul pelasg, geto-daci şi romani. El îşi are reprezentare şi în cunoscutul dans românesc, hora, un dans ce poate căpăta valori magice. De asemenea, roata carului ( pe aici carele încă folosesc clasicele roţi din lemn), numită şi ,,roata solară” sau ,,crucea lumii”, simbolul cel mai vechi pe care bunicile il desenau pe cozonaci, il mai întâlnim încă pe troiţele din lemn.

                Vorbim astfel despre obiceiuri ce au ca bază o credinţă solară, de unde în privinţa acestei regiuni chiar se discută despre un cult al lui Apollo.

Vezi și filmul despre Țara Luanei, țara misterului și a legendei 

                                                                                    Mulțumim  Dianei-Liana Gavrilă pentru articol

     
    Surse: 
Vestigiile rupestre din Munţii Buzăului – coordonator Corneliu Ştefan, Buzău
                 Ctitorii dispărute la curbura Carpaţilor în secolele XV-XVI – Emil Lupu
                Schituri şi mănăstiri ctitorite în secolul al XVII-lea la curbura Carpaţilor, astăzi dispărute – Emil Lupu
                 Vetre de sihăstrie românească – Anhimandrit Ioanichie Bălan

Vasile, paznicul spiritual al cetăților din munții Șureanu, un suflet minunat care împrăștie necontenit cunoștințele și datinile strămoșești zamolxiene.
Lucian
"Participarea mea la "Cercul de sunet - Cântece strămoșești" mi-a oferit prilejul de a mă regăsi și de a mă reapropia de marea noastră familie a dacilor. M-am simțit foarte bine și mă simt din ce în ce mai bine atunci când îmbrățișez și păstrez cu drag tradițiile, cultura, valorile neamului nostru dac. Mulțumesc din suflet organizatorilor pentru efortul depus, domnului Vasile Sarmi pentru implicarea sa și tuturor acelora care păstrează în sufletul lor viu, spiritul strămoșilor nostri daci! Îmi doresc să ne regăsim și să ne unim cu toții sub protecția și binecuvântarea strămoșilor nostri dacii."
Mihai V.
Autenticitate, Responsabilitate, Curaj - calitățile dacilor zamolxieni - sunt reprezentative pentru omul Vasile. Și cum fiecare drum către inimă, e un drum spre casă ... vă urez alături de el, DRUM BUN SPRE CASĂ!
Claudia Sandulescu - Trainer
"La granița dintre cele spuse și cele nespuse, într-o călătorie eternă a memoriei ancestrale și a redescoperirii puterii de a privi sinele fără temeri că ar putea fi lezat ego-ul, călătoria alături de acest om, Vasile Sarmi, a fost una înspre simplitatea desăvârșirii - legendele, puterea locurilor și a cuvintelor, jocul naturii, totul spune o poveste. Poți alege să crezi și atunci fiece clipă și adiere iți șoptește câte ceva, sau poți alege să nu crezi și vei fi cufundat în brațele naturii care va avea grijă să îți arate că faci parte din tot ceea ce te înconjoară. Mulțumesc pentru această prezentă puternică pe care am cunoscut-o!"
Simon Razvan Florin